Aneta Grosu

In acest an, sarbatoarea de 1 septembrie am urmarit–o de la inaltimea unui bloc de locuit cu mai multe etaje. Ploua. Picii fugeau de ploaie, iar cei mai mari se aruncau in ploaie, astfel incat, Imnul de Stat al R. Moldova rasuna in pustiu.

De la tribuna sarbatorii, un inalt demnitar adresa un mesaj de felicitare celor adunati la sarbatoarea de 1 septembrie. Afara ploua, iar demnitarul citea cu mult greu foaia din fata sa. Desi eram departe, la inaltimea unui bloc, rumoarea celor prezenti la festivitate s–a facut auzita si sus. O stare de incomoditate, pentru acel demnitar, am sesizat initial. In scurt timp, aceasta a fost substituita de alta, de profunda compatimire pentru copiii carora le era adresat mesajul. Cuvinte intortocheate, pronuntate infect, pauze inexplicabile, motivate de faptul ca "tribunul" descifra cu mult greu literele din textul scris, probabil, de altcineva in limba romana.

Demnitarul le vorbea despre stiinta de carte, despre viitorul prosper in R. Moldova, despre integrarea europeana. Erau franturi de fraze, din care nimeni nu intelegea nimic. Cateva palme au improvizat o aluzie de aplauze, dupa care demnitarul s–a ascuns printre profesori.

Am coborat in strada la ora cand festivitatea se incheiase. In transport — doi fratiori: unul in clasa a doua, iar altul — intr–a sasea. Curat imbracati, proaspat frezati, pantofi lustruiti... Vorbeau despre glorie, caci acestei teme fusese consacrata prima lectie in acest an. "Dragostea de tara si gloria sunt similare?", intreba mezinul. Fratele mai mare urmarea sa nu piarda statia. Il intreb, pe cel mic, cum a fost sarbatoarea. Mi–a recunoscut ca un nene citea cam greu, desi era de la minister. L–am intrebat de ce sunt singuri si daca parintii au fost la sarbatoare. "Ne–au trimis bani pentru carti si pentru haine, dar nu au putut veni pentru ca se tem sa nu–i prinda si sa nu mai poata pleca niciodata", imi explica baiatul, povestind ca bunica a venit de la tara si sta cu ei la Chisinau. "E un caz fericit, totusi", ma gandeam in preajma acelor copii pe care, in lipsa parintilor, o bunicuta ii astepta acasa. In paralel, vocea balbaita a demnitarului continua sa–mi ocupe memoria auditiva. Eforturile celor plecati devin inutile la noi, pentru ca demnitarii de azi nu vor pretui niciodata valoarea cunostintelor. Inarmati impotriva limbii romane, a istoriei romanilor, impotriva fostilor deportati, impotriva Bisericii nationale, impotriva lui Liviu Rebreanu, impotriva tinerilor carora le cedeaza locuri de munca doar in functie de gradul de rudenie cu ei sau cu apropiatii lor, demnitarilor nu le pasa cat de instruiti vor fi copiii R. Moldova. Odraslele lor sunt bine mersi... Pentru ele sunt rezervate afaceri prospere, functii in misiuni diplomatice, burse in institutii europene... Ceilalti, neprotejati de stat, vor apuca drumul parintilor, cautand de batranii si de copiii strainatatii.