Republica Moldova moare incet, dar sigur. Cu cat mai multe avansuri face Occidentul regimului politic de la Chisinau, cu atat acesta devine mai contraproductiv si mai abuziv in raport cu propriul sau popor. Speculatia politica ramane, in continuare, cea mai tare carte de joc a comunistilor. Toate programele nationale, cu sprijin financiar din exterior, sunt compromise total sau partial, saracia avanseaza, agricultura e la pamant, coruptia devine din ce in e mai interiorizata in mediul puterii de stat, accesul la informatie — mai sterilizat, programele de buna vecinatate sunt erodate, stabilitatea politica — compromisa, standardele democratice de viata — sabotate, angajamentele internationale — un fel de "pripev" la "Vstavai strana ogromnaia". Desi avem regim constitutional, constitutia in R. Moldova e un singur om. "Noi, Vladimir Voronin, am hotarat…."

In linii mari, R. Moldova seamana tot mai mult cu o tara "de poveste". Lume chinuita de nedreptate si cu imparati–lege. Volens–nolens, regimul politic de la Chisinau aminteste tot mai mult un infern care inghite zi si noapte tot ce–i iese in cale — destine de copii si batrani insingurati, tarani disperati, familii ratacite, soti fara sotii si sotii fara soti, tineri vaduviti de perspective, datini si traditii nationale, limba, istorie, monumente, pamanturi, crez, biserici si preoti… Dar mai ales sperante. Va amintiti de povestile copilariei, in care imparati de toate culorile se declarau stapani peste noi si peste toate avutiile noastre? V–amintiti de povestile populare cu balauri–imparati, dositi prin palate aurite, care veneau in zbor peste drumeti sau statatori, deranjati de faptul ca acestia indrazneau sa se dea la umbra vreunui copac ori in preajma vreunei fantani, sau porneau cumva vreo casa pe la vreun capat de lume… "Cine a indraznit fara voia mea sa…." — tuna si fulgera "imparatul", pornit sa stearga de pe fata pamantului orice era impotriva firii si legilor lui. Imparatii vremii se considerau singurii in drept sa dicteze ordinea lucrurilor si a vietii pe pamant. Va amintiti? Daca va amintiti, daca n–ati uitat povestile copilariei voastre, atunci de ce nu vreti sa tineti cont de ele, de ce ati dat si mai continuati sa dati voie balaurilor sa vina peste voi si sa se faca stapani pe viata si destinul vostru? Povestile aveau si au si ele morala lor, adica sunt o lectie de viata, care urma sa fie insusita pentru a exclude, generatie dupa generatie, tot ceea ce complica viata si o face nesuferita. La ce s–au mai chinuit autorii sa scrie si sa rescriie carti intregi de povesti, daca pana la urma lumea a ramas si azi la fel precum a fost si pana la scrierea lor, daca randuielile raman pe vechi, daca imparatii, cuibariti prin palate, pretind si azi acelasi statut de balauri–imparati, hapsani de averi si necrutatori cu cei ce isi permit sa intrebe, cine stie cum: "Dar de ce va bateti joc de lume, de ce o mintiti, de ce o furati, de ce sunteti nedrepti cu ea si o desconsiderati, de ce drepturile ei au ajuns sa fie doar drepturile voastre?". Balaurii se alerteaza, devin agresivi si razbunatori. Ei nu accepta lectii si invataturi si nu iarta pe nimeni. Balaurii au proasta calitate de a crede doar in ei. Ei nu fac concesii si nu dau drepturi nimanui — in cel mai bun caz, pot fi capabili doar de pomeni. Uitati–vi in jurul vostru, incercati sa analizati si o sa vedeti cate lighioane vietuiesc printre voi si chiar pe contul vostru. Uitati–va de sus in jos sau de jos in sus si o sa realizati neaparat ca, da, marea nedreptate este jos, dar ea vine de sus, adica din palate. Calea, scarile spre palat le zidesc insa nedreptatitii. "Pe noi ne–a ales poporul" — riposteaza imparatul si echipa, ori de cate ori au nevoie s–o faca. Din prea mare uzanta, expresia si–a pierdut pana si sensul de obligatie fundamentala si a ajuns sa fie, mai degraba, o scuza pentru imparat. Un blestem mai cumplit pentru oamenii acestei imparatii este greu de imaginat. Cu–adevarat, nu exista rau mai mare decat raul pe care ti–l faci cu mana ta.

Cum procedam mai departe cu povestile copilariei noastre? Ca ne cresc mari copiii si ne vin din urma si nepotii. Ce–i invatam? Aceleasi povesti pe care le–am invatat noi si pe care nu le–am insusit la vremea noastra? Sau pe care, poate, le–am uitat? Nu e prea mult si prea grav ca aceste lectii — parca citite, parca auzite, parca invatate — raman, totusi, dincolo de noi, in afara noastra, a modului nostru de a fi si a trai?

Petru Amariei